Recenzie: La răscruce de vânturi – Emily Bronte

„În această lume, marile mele suferințe au fost suferințele lui Heathcliff: le-am văzut și simțit pe toate de la început. Unicul gând al vieții mele este el. Dacă totul ar pieri și n-ar rămâne decât el, eu aș continua să exist; iar dacă totul ar rămîne și el ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriașă lume străină mie și mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa. Iubirea mea pentru Linton seamănă cu frunzele pădurii, timpul o va schimba, îmi dau bine seama, așa cum iarna schimbă pomii. Iubirea mea pentru Heathcliff însă e asemeni stâncilor eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci necesitate. Nelly, eu sunt Heathcliff! El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, așa cum nici eu nu sunt întotdeauna o plăcere pentru mine însămi, ci propria mea ființă. Așa că nu mai vorbi despre despărțirea noastră; e cu neputință, […]”

La răscruce de vânturi este o poveste de dragoste tulburătoare, în care răul, suferința și răzbunarea joacă un rol principal alături de (r)evoluția vieții lui Heathcliff, al cărui caracter, contrar procesului în desfășurare, intră-n regres și se degradează în cel mai dezgustător mod posibil. Heathcliff a fost un copil murdar găsit pe străzi și adus acasă de capul familiei Earnshaw care, împotriva voinței membrilor familiei sale, a luat decizia de a-l adopta. El a crescut într-o permanentă dușmănie cu băiatul familiei și, după moartea tatălui său adoptiv, a cunoscut prietenia și iubirea doar din partea Catherinei, surioara inamicului său de moarte, dar care, atunci când a ales să se căsătorească, a ales partea materială în locul iubirii și astfel Heathcliff s-a simțit trădat.

„Lumea întreagă e o colecție înspăimântătoare de amintiri care-mi spun că ea a existat și c-am pierdut-o!”

Evenimentele din roman se întind pe parcursul a peste treizeci de ani. Oamenii din poveste, locul și faptele sunt ilustrate meticulos și redate prin părți narative povestite de personaje care reușesc să stârnească multe emoții, unele contradictorii, cititorului. Au loc răsturnări de situații, schimbări neașteptate de comportament (pe Linton, fiul lui Heathcliff, l-am urât cel mai mult din poveste), conflicte, răzbunări și victime colaterale ale triunghiului amoros Heathcliff, Catherine și Edgar.

„Dar încearcă să-i poruncești unui om care se luptă în apă, la depărtare de un braț de mal, să stea liniștit! Mai întâi trebuie să ajung la mal, și-apoi am să mă odihnesc.”

„Îți spun că aproape am atins paradisul meu, căci paradisul altora e cu desăvârșire lipsit de valoare pentru mine și nu-l râvnesc.”

În opinia mea, amprenta feminității autoarei lipsește cu desăvârșire din acest roman – singurul pe care l-a scris în cei 30 de ani de viață, în rest publicând poezii – cu excepția pasajelor în care este descrisă Catherine. Totuși, dacă ai o maturitate emoțională judicioasă, atunci apreciezi și chiar ajungi să îndrăgești și să recomanzi și altor persoane rezultatul muncii sale. Cu siguranță trebuie să citești această carte cel puțin o dată-n viață – bineînțeles, doar după ce ai depășit perioada „pubertății”, în care crezi că iubirea ar putea fi nedreaptă doar pentru cei răi.

„Am zăbovit lângă ele, sub cerul acela binevoitor, dulce, senin; am urmărit fluturii ce zburau printre ierburi și clopoței, am ascultat vântul suav ce adia prin iarbă, și m-am întrebat cum a putut crede cineva vreodată că cei ce odihnesc în pacea pământului ar putea avea un somn tulburat?!”