Recenzie: Jucătorul – F.M. Dostoievski

Interesantă povestea din spatele acestui roman: În octombrie 1866 Dostoievski are mari probleme financiare și este amenințat cu pierderea drepturilor de autor asupra lucrărilor sale și cu plata unei despăgubiri considerabile în favoarea editorului F.T. Stellovski, dacă nu reușește să-i predea acestuia un roman până în data de 1 noiembrie. Având la dispoziție doar patru săptămâni și aflat sub un contract amenințător, o angajează pe Anna Grigorievna Snitkina, o tânără stenografă, cu care reușește să finalizeze lucrarea în doar 26 de zile. Colaborarea dintre cei doi îi apropie foarte mult și, după recompensa financiară, de teama creditorilor care-l stinghereau, pleacă împreună în străinătate, iar în februarie anului următor hotărăsc să-și facă relația oficială prin căsătorie. Această căsătorie îi asigură scriitorului mai multă liniște și ordine în viață, dar îl și ajută să scape din ghearele creditorilor. Prin mâinile soției sale, care este stenograf și copist, urmează să treacă marile opere dostoievskiene: Jucătorul, Crimă și pedeapsă, Idiotul, Demonii, Adolescentul, Jurnal de scriitor și Frații Karamazov ( considerată cea mai importantă lucrare și cea mai voluminoasă), care îi va fi dedicată.

Dacă nu ai citit încă nimic de Dostoievski și vrei să descoperi lumea lui, cred că ar fi cartea ideală cu care poți să începi. Povestea este scurtă și captivantă, limbajul este simplist și accesibil pentru oricine, iar trăsăturile și profilul psihologic al personajelor sale sunt construite în același stil dostoievskian cu care ne-a obișnuit autorul în celelalte romane.

Acțiunea începe la un hotel german din stațiunea balneară Ruletenburg, aproape de cazinou. Naratorul este Aleksei Ivanovici, un profesor tânăr pasionat de jocurile de noroc, care lucrează pentru familia unui general rus. Generalul are o fiică vitregă, Polina Aleksandrovna, de care eroul nostru este obsedat. În grațiile Polinei se mai află misteriosul francez Marchizul Des Grieux ( un nobil sofisticat), și englezul Ashtley (un om de afaceri timid și extrem de bogat). Și ca să fie puțin mai complicată povestea, generalul este falit și are datorii către francez, dar se crede la adăpost deoarece are mari speranțe că o să se îmbogățească primind o moștenire importantă de la mătușa lui din Moskova, despre care se crede că se află pe moarte – motiv pentru care tânăra lui logodnică mai stă cu el. Doar că, în loc să primească telegrama mult așteptată care să-l anunțe despre decesul mătușii sale, se trezește cu însăși mătușa pe cap, care a venit hotărâtă să nu-i lase acestuia absolut nimic și, pe lângă asta, vrea să și meargă la faimosul cazinou ca să învețe să joace la ruletă.

Deși romanul se prezintă scurt, este complet și bogat în evenimente, iar cele spuse de mine sunt doar o mică parte din cele petrecute, însă mai multe n-am să relatez aici ca să nu afectez curiozitatea cititorului.

„Aveam o dispoziție sufletească ciudată: în buzunar – doar douăzeci de federici; mă aflam departe, printer străini, fără slujbă și fără mijloace de existență, fără speranțe, fără planuri de viitor și – nici că-mi pasă! Dacă nu m-aș gândi la Polina, m-aș lăsa cu totul în voia interesului hazliu pentru deznodământul ce se pregătește și aș râde cât mă ține gura. Dar Polina mă zăpăcește; i se decide soarta, asta eu o presimt, dar mă căiesc, nu soarta ei mă îngrijorează, ci cu totul altceva. Vreau să pătrund în tainele ei; aș vrea să vină la mine și să-mi spună: „Știi doar că te iubesc” – și dacă nu, dacă această nebunie nu poate fi imaginată, atunci… atunci până unde să ajung cu dorința? Parcă eu știu ce-mi doresc? Eu însumi parcă-s pierdut; nu visez decât să fiu lângă ea, în aureola, în strălucirea ei, pe vecie, pentru totdeauna, toată viața. Dincolo de asta nu mai știu nimic! Și parcă aș putea s-o părăsesc?”

„Da, uneori gândul cel mai ciudat, gândul care pare cel mai imposibil prinde rădăcini atât de adânci în capul tău, încât îl iei în fine drept ceva realizabil… Mai mult chiar: dacă ideea se contopește cu o dorință puternică, pasională, atunci poți s-o iei câteodată drept ceva fatal, necesar, predestinat, drept ceva ce nu poate să nu se întâmple!”

„Sunt convins că aici era vorba pe jumătate de amor-propriu; voiam să-i uimesc pe spectatori cu riscul meu nebun și – o, ce senzație ciudată! – îmi amintesc clar că deodată, fără nicio provocare din partea amorului-propriu, a pus stăpânire pe mine o însetare teribilă de a risca. Poate că, trecând prin asemenea senzații, sufletul nu se saturează cu ele, ci numai se excită și pretinde senzații mai puternice, și mai puternice, până la istovirea definitivă. Și, zău că nu mint, dacă regulamentul jocului ar fi permis să pun cincizeci de mii de florini deodată, i-aș fi pus negreșit. Împrejur, oamenii strigau că e o nebunie, că roșul tocmai ieșise a paisprezecea oară!”

„Viața mi se frângea în două, dar din ajun mă obișnuisem de-acum să joc totul pe o carte. Poate că-i adevărat că n-am rezistat în fața banilor și mi s-a urcat la cap. Peut être, je ne demandais pas mieux.* Mi se părea că temporar, dar numai temporar se schimbă decorul.” (*Poate tocmai asta îmi trebuia. Fr.)

Pe scurt, esența romanului se concentrează pe Aleksei, autorul însemnărilor, care este prins între pasiunea jocurilor de noroc și obsesia sa pentru Polina. Trăirile pline de temeri și speranțe, acțiunile personajului care încearcă să învingă destinul la ruletă, dar și escapada acestuia cu logodnica generalului la Paris, fac din acest roman o poveste care dezvăluie cu meticulozitate profilul psihologic real al omului decăzut în mrejele viciilor.

În orice caz, eu cred că orice este semnat de Dostoievski ar trebui citit. Sunt adevărate opere care nu dezamăgesc. Cel puțin, cele citite până acum, adică Crimă și pedeapsă (care mi-a deschis orizontul spre literatură), Idiotul, Amintiri din casa morților, Însemnări din subterană și cea de față nu m-au dezamăgit. Urmează și restul cărților sale, iar spre sfârșit cred că am să las Frații Karamazov care sper să fie „cireașa de pe tort”.

Cumpără cartea din următoarele magazine: