Recenzie: Eseu despre orbire – Jose Saramago

 

„Rezultatele bune și rele ale vorbelor și faptelor noastre se distribuie, în mod destul de uniform și de echilibrat, se presupune, în toate zilele viitorului, inclusiv în acelea, fără sfârșit, când nu vom mai fi aici să le vedem, să ne felicităm pentru ele sau să cerem iertare, de altfel, unii spun că asta e nemurirea de care se tot vorbește.”

În acest roman, Saramago crează povestea unei epidemii misterioase de orbire care izbucnește straniu în mijlocul unui oraș anonim și care se răspândește fără milă afectând fiecare locuitor. Condițiile de viață se schimbă brusc, autoritățile încearcă să-i izoleze pe cei infectați, armata preia conducerea, dar totul scapă de sub control și se dezlănțuie haosul.

Fără nicio explicație, soția medicului – personajul în jurui căruia se centrează povestea – este cea care scapă și rămâne imună la această boală. Ea va fi singura care va vedea și care va încerca să-i călăuzească și să-i ajute pe ceilalți în supraviețuire.

„[…]demnitatea e fără preț, omul începe prin a ceda în lucrurile mărunte și sfârșește pierzând tot sensul vieții.”

De cele mai multe ori, omul își arată adevărata față atunci când ajunge la disperare și la limita supraviețuirii. Iar când lucrurile vizuale sau calitățile exterioare ale omului sunt eliminate complet din peisaj, atunci omul devine ceea ce este cu adevărat în interior. Mie mi s-a părut că pe acest comportament uman pare să pună accent marele scriitor portughez.

„N-a găsit răspunsul, răspunsurile nu vin întotdeauna când sunt necesare, de multe ori se întâmplă ca singurul răspuns posibil să fie să rămâi în așteptare.”

Acțiunea romanului este foarte realistă și, din această cauză, atunci când este vorba de crime, violuri sau scene mizere, poate fi destul de neplăcut de citit. La un moment dat, chiar am vrut să renunț, însă, până la urmă, am continuat și acum chiar mă bucur că am reușit să-l citesc în întregime.

Stilul lui Saramago, cu reguli de punctuație proprii, frazele fie foarte lungi, fie scurte și ritmate, poate părea ușor confuz la început, însă te obișnuiești destul de repede. În orice caz, e un stil care reușește să te desprindă de realitate și să-ți creeze o viziune detaliată și clară a poveștii.  

 „Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzând, nu văd.”

P.S. Romanul a fost ecranizat în anul 2008 (Blindness), în regia lui Fernando Meirelles, cu Julianne Moore și Mark Ruffalo în rolurile principale. Am înțeles că este un film reușit, însă pentru mine, dacă vorbim de filme, acest gen nu prezintă mare interes – deocamdată.

 

Cumpără cartea din următoarele magazine:

eseu-despre-orbire_coperta

LIBRIS 

CĂRTUREȘTI

ELEFANT

LIBRARIE.NET

OKIAN

BOOKS-EXPRESS (în engleză)

BOOK-LAND

BOOKCITY

LibHUMANITAS

eMAG

Dacă ți-a plăcut articolul, acordă-i o apreciere, un comentariu sau răsplătește-mi munca cu o distribuire. Mulțumesc anticipat!

Robo Veres

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Adauga un comentariu

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: Continutul protejat cu drept de autor!