Recenzie: Bucuria vieții – Irving Stone

Niciun comentariu Irving Stone, Vincent Van Gogh

Bucuria vieții este o biografie romanizată care reia cei șaisprezece ani dramatici din viața lui Vincent Van Gogh, de la plecarea din firma unchilor săi, Galeriile Goupil din Londra, până la sinuciderea sa, la doar 37 de ani.

Irving Stone, autorul, menționează la sfârșitul cărții printr-o notă faptul că povestea se apropie foarte mult de cele întâmplate datorită muncii pe care a depus-o studiind cele trei volume de scrisori ale lui Vincent către fratele lui, Theo, dar și pornind pe urmele pictorului prin Olanda, Belgia și Franța.

Paradoxal dramei scrise, lectura este una ușoară, plăcută și destul de memorabilă, ea ne redă lin viața fragedă a pictorului. Așezată pe nedrept într-o societate lipsită de iubire și injectată cu prea multă perfidie, această viață alimentată de un suflet mult prea bun, se roade încet până caută o scăpare prin autodistrugere.

Drumul artistului olandez pare să ducă dintr-un eșec în altul, plecând de la funcționarul Goupil ajunge să strângă, însă fără succes, taxele școlare din cartierele muncitorești, iar pe urmă, la insistențele tatălui său de a continua tradiția ramurii clericale ale familiei, devine predicatorul minerilor de cărbune din Borinage. Aici, în cea mai revoluționară regiune a Belgiei, unde muncitorii printre care femei și copii își pun zilnic viața în pericol lucrând câte 12 ore pentru o bucată de pâine, el descoperă că religia e unealta exploatării și nedreptății sociale și că a fost pus acolo ca să se profite de acest lucru.

Adoptând o viață la fel de sărăcăcioasă ca și acești sărmani, artistul descoperă pentru prima dată desenul și hotărăște că menirea lui era să redea lumii pe pânză esența exactă a lucrurilor văzute prin ochii și sufletul său.

„Când pictez soarele, vreau să-i fac pe oameni să-l simtă cum se rotește, cu o iuțeală amețitoare, împrăștiind lumină și valuri de arșiță, cu o forță uriașă. Când pictez un lan de grâu, vreau ca oamenii să simtă atomii din grâu cum își croiesc drum spre deplina lor întrupare, gata să plesnească. Când pictez un măr, vreau ca oamenii să simtă zeama fructului pulsând sub coajă, și semințele încercând să răzbească afară ca să dea rod! […] Când pictez un țăran trudind pe câmp, vreau să arăt cum țăranul pătrunde în țărâna câmpului, la fel ca grâul, și cum, la rândul ei, țărâna câmpului pătrunde în el. Vreau să se simtă cum razele soarelui pătrund în țăran, în câmp, în grâu, în plug, în cai, în aceeași măsură în care toate acestea se întorc din nou în soare. Când începi să simți ritmul unanim în care se mișcă totul pe pământ, atunci începi să înțelegi viața.”

Vincent, lipsit de noroc în dragoste, încă de la începutul romanului cade mai mereu în melancolii și suferă extrem de mult. Prima dată o iubește pe Ursula, o englezoaică logodită cu un alt bărbat, pe urmă se îndrăgostește de verișoara sa Kay care ajunge să-l urască, urmează să trăiască cu o prostituată care dă naștere la copilul altui bărbat, după aceea are o relație cu o femeie mai în vârstă decât el, Margot, singura care pare să-l fi iubit, dar care eșuează dramatic datorită sătenilor și familiei fetei, urmând ca în final să-și caute plăcerea la o altă prostituată, o tânără de șaisprezece ani, căreia îi dăruiește urechea tăiata – celebra sa faptă prostească.

„Abia acum își dădea seama că, de ani și ani, trăise de fapt numai pe jumătate, că buzele lui se ofiliseră, lipsite de unda limpede și răcoritoare a dragostei, și că mari comori de duioșie și iubire se uscaseră în el, nefolosite. Se simțea fericit numai când o știa alături; prezența ei părea că-l atrage și-l învăluie în blândețe.[…]N-o iubea numai pentru frumusețe, ci pentru toată ființa și felul ei de-a fi, pentru mersul liniștit, pentru ținuta și mișcările echilibrate, pentru buna creștere trădată de cel mai neînsemnat gest pe care-l făcea. Nici nu-și dăduse seama cât de singur fusese în cei șapte ani de când o pierduse pe Ursula. Nici o femeie, în toată viața lui, nu-i spusese vreodată un cuvânt de mângâiere, nu-l privise cu ochii umezi de duioșie, nu-și trecuse ușor degetele pe fața lui, presărând apoi urme de sărutări.
Nici o femeie nu-l iubise vreodată. Asta nu era viață, era un fel de moarte. Dragostea pentru Ursula nu-i pricinuise atâta durere; pe vremea aceea era un adolescent care nu voia decât să dăruiască, și darul îi fusese respins. Acum însă, în dragostea lui matură, voia să dea, dar și să primească în aceeași măsură. Știa că viața îi va deveni de neîndurat dacă, la iubirea lui înflăcărată, Kay nu va răspunde în același fel. […]
Numai dragostea putea să înlăture asprimea din creația lui, să-i îndulcească trăsăturile colțuroase și să-l facă să capete cât mai curând simțul realului, care-i lipsea. Nu știuse niciodată până acum ce parte imensa din ființa lui rămăsese inertă, moartă din lipsă de iubire; dacă și-ar fi dat seama, s-ar fi azvârlit, poate, cu toată pasiunea asupra primei femei care i-ar fi ieșit în cale. Căci, acum își dădea seama, dragostea era sarea vieții – numai prin ea puteai ajunge să simți ce gust are viața.”

Răsfoind cartea găsim multe alte părți interesante inspirate până la cele mai mici detalii din viața acestui artist. Îl găsim de asemenea și pe fratele lui,Theo, un adevărat susținător, atât moral cât și financiar, singurul dispus să-l sprijine în orice ar face. Rămâne să mai descoperim și o lume a pictorilor din acele vremuri de la Paris, dar și lumea celor din sanatorii, care izolați duc o viață fără urmă de speranță.

Mărturisesc că această carte a ajuns din întâmplare în mâinile mele și neavând altceva de citit la îndemână, spre norocul meu, am început să o citesc ajungând chiar să-mi placă. O recomand deoarece te învață să înțelegi și să apreciezi arta, subliniază puterea perseverenței, dar și ce înseamnă lupta cu singurătatea și, poate cel mai important, te învață că frumusețea înseamnă adevăr, chiar dacă acest adevăr este de cele mai multe ori crud.

„- Când eram mai tânăr, Margot, credeam că în viață totul atârnă de noroc, de mici întâmplări sau de neînțelegeri lipsite de noimă, dar, o dată cu trecerea anilor, am început să descopăr cauze mai adânci. Prin nu știu ce blestem, cei mai mulți oameni sunt nevoiți să caute îndelung până află lumina.”

Cartea o găsești în următoarele magazine: