Recenzie: Viața pe un peron – Octavian Paler
Viața pe un peron este o carte ce face referire la singurătate și sensul vieții. Scrisă în forma unui jurnal plin de întrebări, metafore, amintiri și simboluri care distorsionează realitatea, ea ne vorbește despre un destin care se agață de frică sau curaj, de luptă ori de renunțare, de propria persoană și, probabil cel mai mult, de o nemărginită așteptare.
Povestea este simpla, dar mesajul transmis de Paler este unul complex și încărcat emoțional. Naratorul, un profesor de istorie, având pe rând diferite patimi: bicicleta, șahul, muzica, dar mai ales procesele în care este obsedat de descoperirea adevărului, evadează dintr-o societatea indiferentă și ajunge într-o gară pustie unde așteaptă un tren care nu mai vine. În schimb, apare Eleonora, care-i ușurează așteptarea datorită faptului că în doi pustiul devine mai suportabil. Această femeie dispare, iar autorul jurnalului își reia așteptarea, însă de data asta nu mai așteptă un tren, ci o așteaptă pe Eleonora. Este mult mai ușor să aștepți pe cineva decât ceva.
Cartea, în primele aproximativ 70 de pagini, m-a ținut foarte captivat, însă în următoarele pagini și-a mai pierdut ușor din farmec, dar nu atât de mult încât să o las deoparte, deși în acest timp aveam un program destul de încărcat. Ca să profit la maxim de puținul timp rămas liber, am dus cartea chiar și la piscina, lucru pe care nu-l recomand pentru faptul că această carte se cere a fi citită în liniște, departe de orice factor care iți poate distrage atenția. O citești, te concentrezi și meditezi în același timp. Cam așa ar trebui să sune manualul de utilizare, cu avertizarea că poate răscoli amintiri sau te poate pune pe gânduri, depinde de experiențele de viața prin care ai trecut până în acel moment.
Și, în final, am ales câteva citate cu care am să închei această recenzie și care , probabil, vor înclina balanța hotărârii spre a cumpăra sau nu această carte:
„Uneori așteptarea ne maturizează, alteori ne omoară. V-ați gândit vreodată că o așteptare nu seamănă cu alte așteptări? Așteptările diferă între ele ca oamenii.”
„Pustiul m-a făcut să înțeleg că nu sunt destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni.”
Naratorul, având și rolul personajului principal din poveste, adaptat situației, și-a creat propriul său decalog:
„Prima poruncă: Să aștepți oricât.
A doua poruncă: Să aștepți orice.
A treia poruncă: Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața.
A șasea poruncă: Repetă că nu există pustiul. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A șaptea poruncă: Nu pune în aceeași oală și rugăciunea și pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu indrăznește să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoști că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ți aparține în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuiește că ești egoist.
A zecea poruncă: Amintește-ți că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.”
„Spre deosebire de Eleonora, eu cred că trebuie să vorbim despre singurătate, măcar pentru a o deosebi de pustiu. Singurătatea te înăbușă. În schimb, pustiul te digeră ca un șarpe boa. Întâi te înghite și pe urmă te digeră încet. Eu eram prea tânăr și necopt la minte când am vrut să mă fac pustnic, ca să știu asta.”
„Mai târziu, am revenit la gândul că viața însăși e o stare de tranzit între naștere și moarte… un peron unde te zbați să ocupi un loc într-un tren… ești fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar… alții nu reușesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aștepte următorul tren… Și fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri… cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să știe, egal cu cel care stă în picioare pe culoar și cu cel care vine abia cu următorul tren… În cele din urmă se vor întâlni toți undeva, într-un deșert, unde chiar șinele se transformă în nisip…”
„Pe vremuri, am iubit o femeie de care m-am despărțit pentru că la un moment dat am înțeles greșit o absență a ei. N-am întrebat-o nimic și am dispărut fără nici o explicație. După ani de zile am reîntâlnit-o și am stat de vorbă. Atunci am priceput că întreaga tăcere care se așternuse între noi fusese rezultatul unei închipuiri. Dar nu se mai putea îndrepta nimic. Irealitatea crease o realitate de care trebuia să ținem seama.”
„Ca să dezlegi hieroglife, trebuie să renunți la o parte din viată. Și trebuie să alegi. Iți trăiești viața sau o înțelegi? Una din doua. Nu poți, se pare, să le ai pe amândouă în același timp.”
„Acesta e omul, domnilor. Rezistă la multe, dar câteodată îl doboară golul din jur.”
„Și am început să pricep ce greșisem. Niciodată n-am trăit, de fapt, decât pentru mine. Am iubit lumea, dar am iubit-o pentru că existam eu în ea.”
„Omul, dacă nu vorbește uneori, moare.”
„Câtă vreme omul se simte vinovat e încă om. Abia când începe să devină fiară pierde orice urmă de regret și de vinovăție.”
Aceste fiind scrise și citite, eu iți recomand, totuși, să accesezi link-urile de mai jos și să încerci această experiență, respectând, bineînțeles, instrucțiunile „manualului de utilizare.”
Cartea o găsești în următoarele magazine:
Dacă ți-a plăcut recenzia, te invit la un like/share/comment
Robo Veres
4 - 4Shares
