Recenzie: Umbra vântului – Carlos Ruiz Zafón
Suntem în Barcelona anului 1945. Proprietarul unui anticariat din inima orașului vechi, domnul Sempere, își aduce pentru prima dată fiul la Cimitirul Cărților Uitate. În acest loc se află mii de cărți ale unor autori necunoscuți sau uitați, cărți care au fost aduse de oameni cu scopul de a le proteja de pieire. Cei care-i trec pentru prima dată pragul trebuie să adopte o carte și să se asigure că aceea carte nu va dispărea niciodată și că va rămâne vie pentru totdeauna. O regulă cu care Daniel, fiul librarului, este de acord și face o promisiunea care-i va schimba viața pentru totdeauna.
Ajuns acasă cu „Umbra vântului” de Julian Carax, este foarte încântat de alegerea făcută și citește pe nerăsuflate toată cartea în aceeași seară. A doua zi deja pornește investigațiile pentru a afla biografia autorului. În anii ce urmează, drumul său va răscoli trecutul unor oameni care sunt foarte deranjați de aflarea adevărului, află că există un om misterios care încearcă să adune și să ardă toate volumele semnate de acest autor, se intersectează cu multe primejdii și mistere și, contrar tuturor amenințărilor primite, nu se dă bătut și încearcă să dezlege misterul trecutului care începe să semene tot mai mult cu propria sa viață. Pe tot acest parcurs cunoaște oameni noi datorită cărora o să descopere sentimente nemaiavute până atunci, cum ar fi dragostea, dezamăgirea, frica și suferința, dar dobândește și atribuții noi, cum ar fi curajul, devotamentul sau, poate cel mai important, speranța și, tot datorită acestor oameni, reușește să se aproprie tot mai mult de adevărul căutat.
Este un roman complex și plin de mistere, care încă de la primele pagini te face curios și te ține în suspans până la final. Povestea este foarte bine gândită și structurată, iar partea frumoasă este că, oricât ai încerca să dezlegi acest puzzle, mereu urmează să se întâmple ceva neașteptat sau evenimentele care au fost deja istorisite, odată cu noile dezvăluiri, primesc o altă identitate. În opinia mea această carte merită calificativul de 5 stele și o recomand cu drag!
Iar dacă recenzia mea nu te-a convins să citești această carte, poate o să te convingă citatele pe care le-am ales de pe cele 488 de file ale cărții. Am încercat să mă rezum doar la câteva:
„Un secret valorează atât cât valorează cei de care trebuie să-l păzim.”
„În felul acesta, pe nesimțite, soții Fortuny lăsară anii să treacă, înăbușindu-și inimile și sufletele, până în clipa când, de atâta tăcere, uitară cuvintele care le-ar fi putut exprima adevăratele sentimente și se preschimbară în niște străini ce locuiau sub același acoperiș, unul dintre multele acoperișuri ale orașului infinit.”
„S-a apropiat în penumbră și mi-a luat mâna. Mi-a mângâiat palma în tăcere, ca și cum ar fi vrut să-m citească liniile de pe piele. Mâna îmi tremura sub atingerea ei. M-am surprins desenând în minte conturul trupului aflat sub acele veșminte învechite, de împrumut. Doream s-o ating și să-i simt pulsul arzând sub piele. Privirile noastre s-au întâlnit și am avut certitudinea că ea știa la ce mă gândesc. Am simțit-o mai singură ca niciodată. Mi-am ridicat ochii și am întâlnit privirea ei senină, de abandon.
– Julian a murit singur, convins că nimeni nu avea să-și amintească de el și de cărțile sale și că viața lui n-a însemnat nimic, zise ea. Lui i-ar fi plăcut să știe că cineva voia să-l mențină viu, să-și aducă aminte de el. Obișnuia să spună că existăm atât timp cât cineva își amintește de noi.
Mă podidi dorința aproape dureroasă de a o săruta pe femeia aceea, o neliniște cum nu mai simțisem vreodată, nici măcar atunci când invocam fantasma Clarei Barceló.
Îmi citi privirea.
– O să întârzii, Daniel, murmură ea.”
„Cineva a spus odată că, în clipa când stai să te gândești dacă iubești sau nu pe cineva, deja ai încetat să-l mai iubești.”
„I-am spus că, până în momentul acela, nu înțelesesem că era vorba de o poveste despre oameni singuri, despre absențe și înfrângere și tocmai de aceea, mă refugiasem în ea până când o confundasem cu propria mea viață, asemenea cuiva care vrea să evadeze prin intermediul paginilor unui roman fiindcă cei pe care are nevoie să-i iubească sunt numai niște umbre ce trăiesc în sufletul unui străin.”
„Cărțile sunt oglinzi: vezi în ele numai ceea ce ai deja în tine.”
„Puține lucruri înșală mai abitir ca amintirile.”
„Străzile erau înveșmântate într-o ceață albăstrie și sclipiri arămii tresăreau pe acoperișurile orașului vechi. Păși încet, luându-și rămas-bun de la fiecare portal, de la fiecare colț, întrebându-se dacă nu cumva capcana timpului e adevărată și într-o zi nu va mai fi în stare să-și amintească decât partea bună, să uite singurătatea care, de atâtea ori, îl urmărise pe străzile acelea.”
„E curios cum îi judecăm pe ceilalți și nu ne dăm seama cât de mizerabil e disprețul nostru până când nu ne lipsesc, până când ne sunt luați. Ne sunt luați fiindcă nu ne-au aparținut niciodată…”
„Bea spune că arta de a citi moare încetul cu încetul, că e un ritual intim, că o carte e o oglindă și că nu putem găsi în ea decât ceea ce avem înlăuntrul nostru, că atunci când citim ne folosim mintea și sufletul și că aceste bunuri sunt din ce în ce mai rare.”
Cumpără cartea din următoarele magazine:
LIBRIS (transport gratuit)
BOOKS-EXPRESS (în spaniolă)
Dacă ți-a plăcut articolul, acordă-i o apreciere, un comentariu sau răsplătește-mi munca cu o distribuire. Mulțumesc anticipat!
89 1 - 90Shares
