Recenzie: Portretul lui Dorian Gray – Oscar Wilde
Portreul lui Dorian Gray, singurul roman terminat de Oscar Wilde, publicat prima data in revista Lippincott’s, in anul 1890, si republicat in urmatorul an, intr-o varianta extinsa si revizuita de acelasi autor, ajunge astazi, dupa atatea scandaluri si controverse starnite inca de la debut, sa-si asigure, pe buna dreptate, locul ocupat pe raftul cu marile romane ale lumii.
Subiectul acestei carti, in propria opinie, este un sinonim perfect pentru cuvantul: dezumanizare. Dezumanizarea sau degradarea sufletului uman daca vreti sa-i zicem, in termenii romanului, evidentiaza foarte bine, diferenta dintre fericire si placere, aparenta si caracter.
Inainte sa trec mai departe, fac o mica paranteza si specific ca dupa ce terminasem de citit cartea, am vizionat filmul din 2009, ecranizare a romanului mentionat, care este diferit de povestea scrisa, si care m-a lasat cu aceasi parere generala, si anume: cartile sunt mult mai bune dacat ecranizarile lor. Nu spun ca mi-a displacut filmul, dimpotriva, chiar mi-a placut, dar asta se datoreaza cartii, se datoreaza faptului ca stiam povestea.
Cartile au ceva specific lor, de exemplu poti sa citesti un pasaj cu posibilitatea de a te opri si medita asupra textului, sau sa revii in alta zi la acelasi pasaj si sa gasesti un inteles diferit. In orice caz neaparat de citit cartea inaintea vizionarii filmului, asta daca nu vrei sa pierzi toata frumusetea povestii.
Revenind la opera lui Wilde, personajul principal, asa cum sugereaza si titlul, este Dorian Gray, un tanar deosebit printr-o frumusete rar intalnita, care, vizibil inocent si nepatat de societate, cucereste instant orice inima. El, dupa ce este pictat in marime naturala de bunul sau prieten Basil Hallward si influentat de Lordul Henry Wotton, isi vinde inconstient sufletul pentru frumusetea vesnica de pe chipul sau, secret pe care incearca sa-l tina ascuns de toata lumea, fapt care-i provoaca suferinta si neliniste.
Crescut de mic fara dragostea parinteasca de un bunic rau si in lipsa unei figuri paterne exemplare, il ia drept model pe controversatul Henry Wotton. Acesta, fiind fascinat la randul lui de frumosul tanar, il face un subiect interesant pentru experimente, chiar neascunzand acest fapt, ii declara:
„Da, Dorian intotdeauna ai sa ma simpatizezi. Eu reprezint pentru tine toate pacatele pe care tu nu ai avut niciodata curajul sa le comiti.”
Ca sa va puteti face o parere despre acest Henry, am sa va redau mai jos un dialog dintre el si o ducesa:
– Eu cred in natia noastra, exclama ea.
– Reprezinta supravietuiriea celor indrazneti.
– Progresele sunt de necontestat, totusi.
– Decadenta ma fascineaza mai mult.
– Ce spui despre Arta? Intreaba ea.
– Este o maladie.
– Iubirea?
– O iluzie.
– Religia?
– Un substitut la moda pentru Credinta.
– Esti un sceptic.
– Deloc! Scepticismul este inceputul credintei.
– Atunci ce esti?
– Sa definesti inseamna sa impui o limita.
– Da-mi un indiciu.
– Firele scapa din gherghef. Te-ai ratacit in labirint.
Citind cartea nu putem neaparat sa-l consideram pe Henry ca fiind personajul negativ, totusi, influenta sa negativa lasa urme adanci in caracterul tanarului, care incepe sa duca o viata dubla bine mascata. Aceasta masca, incet, incepe sa-l tradeze, transformandu-l in alt om si-n ochii societatii. Aici reintra in peisaj bunul sau prieten, pictorul Basil, care incerca mereu, sa-i deschida ochii, zadarnic insa:
„ Vreau sa ai un nume respectabil si onorabil. Vreau sa scapi de oamenii ingrozitori cu care umbli. Nu ridica din umeri asa. Nu fi atat de indiferent. Poti avea o influenta minunata. Dar exercit-o spre bine, nu spre rau. Se spune ca-l corupi pe toti cei cu care ai legaturi stranse si ca este suficient sa intri intr-o incapere pentru ca rusinea sa se abata asupra ei.”
Dupa insistentele pictorului, Dorian cedeaza si-i dezvaluie secretul sau, insa, spre surprinderea cititorilor, il si ucide fara a ezita, cu mare cruzime, urmand sa gaseasca apoi, sau cel putin sa caute, motive si scuze pentru faptele sale.
Spre final, tanarul, dorind sa se schimbe, incearca sa faca si o fapta buna, mai exact paraseste o femeie care l-a iubit, motivand ca acest lucru ii va face numai bine femeii pe viitor. Sfaturile Lordului, bineinteles, nu lipsesc nici de aici:
„ Dragul meu Dorian, ai facut dovada celor mai ciudate capricii copilaresti. Crezi ca fata se va multumi cu adevarat cu o persoana din tagma ei? Banuiesc ca intr-o buna zi se va marita cu un carutas necioplit sau vreun plugar amarat. Ei bine, faptul ca te-a intalnit pe tine si ca te-a iubit o va invata sa-l dispretuiasca pe sotul ei si va fi nefericita. Dintr-un punct de vedere moral, nu pot spune ca apreciez prea mult faptul ca ai renuntat la ea. Chiar si pentru inceput este jalnic.”
De aceasta data ii ignora sfatul, chiar schimba subiectul, dar in momentul in care verifica portretul ( uitasem sa precizez ca portretul era oglinda sufletului sau), isi da seama ca din vanitate o crutase pe Hetty, din ipocrizie purta masca bunatatii si ca de dragul curiozitatii incercase sa fie generos.
Povestea se incheie cu hotararea tanarului de a distruge opera pictorului sau, care-i provocase atata suferinta. Daca va reusi sau daca se va elibera din aceasta capcana, ramane sa descoperiti singuri. Cu siguranta nu veti regreta!
Mie, personal, mi-a placut aceasta carte, am primit-o exact la momentul potrivit, moment care rezoneaza perfect cu starea mea actuala, care poarta o umbra usor nostalgica. Dar lasand deoparte orice emotie sau sentiment, eu zic cu convingere , ca acest roman merita citit, analizat si recomandat.
P.S. Ca o completare a acestei recenzii, o sa incadrez aici, tot cu o perfecta rezonanta, si piesa „Gods and monsters” de la Lana Del Rey, avand in fundal un clip montat din scenele filmului.
Cartea o gasesti in urmatoarele magazine:
Daca ti-a placut recenzia te invit la un like/share/comment
Robo Veres
5 - 5Shares
