Camera roșie

Era de ziua mea. 21 Martie. Nu știu de ce, dar niciodată n-am putut să fiu cu adevărat fericit în această zi. Probabil pentru că-n zilele mele de naștere aveam obiceiul să trag câte o linie și să-mi analizez viața. Nu-mi plăcea deloc rezultatul pe care-l vedeam și dădeam mereu vina pe soartă. Dacă așezam totul pe hârtie, ecuația îmi arăta că viața a trișat intenționat la calcule și atunci deveneam trist. Sau poate mai erau momente în care mă gândeam la greșeli sau la lipsuri, iar atunci dădeam vina pe mine. Nu cred că era vorba de un factor unic. Poate doar de această dată, când toate verigile din lanțul amintirilor mă-ncătușau intransigent de Ea.

Îmi aduc aminte, când eram copil, de ziua mea trebuia să mă prezint la școală cu bomboane pe care să le împart colegilor – așa era obiceiul. Mă frământam și uram la maxim acest lucru. Și nu pentru faptul că trebuia să le dau și altora, ci pentru că nu prea aveam de unde să-mi iau nici mie. Eram sărac și făceam orice ca să maschez acest lucru. Odată chiar m-am dat bolnav ca să scap din dificultate – în capul meu nu-mi imaginam să pot ajunge la școală cu mâna goală. Credeam că sărăcia-i un lucru rău și rușinos – și poate dacă în acel moment le ziceam colegilor, în ochii lor așa și era.

Acum aceste amintiri îmi smulg un zâmbet, ba chiar îmi aduc o oarecare alinare în suflet, știind că am văzut viața și prin acei ochi. Știu cum este să nu ai nimic de mâncare, cum e să te bucuri de o felie de pâine cu untură sau cum este să vezi un film printr-un televizor TV Sport 251 alb-negru. Îmi aduc aminte perfect momentul în care eram acasă la doi copii săraci, frații Roșca. Din puținul pe care-l aveau și după multe insistențe din partea celor doi, am mâncat pentru prima dată pâine cu pateu. Trei felii mari care au fost cele mai gustoase mâncate vreodată de mine. Sunt amintiri simple și frumoase, care vor rămâne mereu în sufletul meu și nimic nu cred că o să le poată înlocui. Se spune că, undeva în adâncul sufletului tău, toate amintirile rămân vii.

Mă gândesc la toate problemele și neajunsurile din prezent. Mă gândesc că trecerea anilor poate le va schimba sensul, iar în viitor, amintirea lor mă va întâmpina cu același dar blând cu care am fost recompensat pentru copilărie. Viața îți oferă momente grele sau urâte pe care timpul le transformă în amintiri bune – lecții valoroase care te ajută să iei decizii mai bune sau care îți arată cum să apreciezi lucrurile pe care nu le-ai avut cândva. Dar tot așa, viața îți oferă și momente bune și frumoase pe care timpul le alterează și le schimbă-n suplicii care-ți glodesc încet pacea sufletului. Ca să scapi de acest păs, antidotul ar trebui să vină din alte lucruri mai bune sau cel puțin la fel de frumoase cum au fost celelalte la început. Câteodată este destul să așezi un astfel de lucru bun lângă cel contaminat și vezi cum se metamorfozează cel otrăvit, cum se vindecă . Doar că, de cele mai multe ori, ne este greu sau ne este teamă să-ncercăm un nou antidot – și e de înțeles, nu prea mai vrem să riscăm.

Așa eram și-n acea zi. M-am trezit, exact ca-n multe alte zile, cu gândul la ea. Deși au trecut câțiva ani, vedeam că, pe zi ce trece, prezența sa în sufletul meu se fortifică tot mai mult. Atunci m-am ridicat din pat și am simțit cum greutatea amintirii ei ce-mi atârna în suflet în toți acești ani, mă trăgea în jos. Mi-era teamă că într-o zi n-o să mai fiu atât de puternic încât să mă mai pot ridica. Dar, tot așa, mi-era și teamă că într-o zi am să mă trezesc fără această greutate și n-am să mai fiu acel eu. Cu nostalgie, am căutat un răspuns în suflet și parcă auzeam de dinainte aceea replică: „N-ai să mai găsești pe nimeni ca mine!”. Era simplul adevăr. Cândva aceste vorbe au venit chiar din gura ei, dar eram prea naiv să le cred. De atunci, de multe ori am încercat să le ignor sau să le uit. Niciodată n-am reușit cu adevărat.

Mi-am împovărat portofelul cu bancnote și am ieșit hotărât să-mi înec adevărul în mult alcool. Voiam să-l fac să mă urască și să se lepede de mine. Doar că ceea ce nu știam la acel moment era faptul că pentru el alcoolul era ca și proteina pentru corp. Și, ca un bun nutriționist, i-am oferit și bere, și vin, dar și tărie. Toate acestea îl făceau și mai viu. Știam că dacă le amestec și fac exces o să-mi fie rău a doua zi, dar nu-mi păsa și nici n-am vrut să-mi jignesc oaspetele. Așa am ajuns să fim tovarăși și m-a onorat cu prezența sa aproape de fiecare dată când aveam o întâlnire cu alcoolul.

Ziua a trecut aproape anodin, iar noaptea ne-a găsit înghesuiți într-un mic taxi galben. Eu cu tovarășul în față, pe scaunul din dreapta, făcându-ne jurăminte și declarații de dragoste, în stânga șoferul mustăcios care era exagerat de vesel, iar în spate, pe banchetă, stătea un prieten pe care nu-l văzusem de aproape un an. Planul era ca fiecare să ajungă acasă, însă mustăciosul, văzându-ne amețiți bine, ne-a dat planurile peste cap:

-Se vede că v-ați distrat în seara asta. Ia ziceți, unde mai merg băieții? Doar nu acasă?! întreabă bine-dispus mustăciosul.

M-am uitat îndelung la el. Avea ochii cât două cepe și era roșu ca un rac. Sau poate așa-l vedeam eu atunci. Se fâțâia și se distra de minune pe scaunul său, mai avea un pic și bătea și din palme. Milostiv din fire, n-aveam cum să-i tai tot cheful și îndată veni și răspunsul meu:

-Cum acasă? De-abia a început seara!

-Da, abia ne-am încălzit! se aude un glas vesel de pe bancheta din spate.

-Și unde vă duc? deodată devenind serios și atent șoferul.

-Las’ că știi matale unde trebuie să ne duci, zice și mă bate pe umărul stâng amicul din spate.

-Așa, așa! Știi dumneata, taximetriștii întotdeauna știu! și-l avertizez în glumă cu arătătorul, deși habar n-aveam la ce mă refer.

-Aaa… voi vreți la din-alea…

-Exact! se auzi un răspuns hotărât din spate.

Deodată fața mustăciosului se luminează și de sub mustață apare un zâmbet larg, mai că-i atingea lobul urechii.

– Dar din alea bune… adică puțin mai scump, dar calitate, nu chiar orice? și îndată mustăciosul devine serios.

– Păi normal că din alea bune! Doar ce ne iei?! Nu contează banii în seara asta, doar n-om fi la Londra, continuă prietenul din spate și iar simt o încurajare pe umăr.

– Ehehe… Așa da băieți hotărâți! Să știți că ați urcat exact la cine trebuie, aveți mare noroc! O să vă duc eu undeva, de nici în Rai n-o să vă mai simțiți așa de bine, zice el mândru și se prinde de volan ca un copil, iar cu piciorul apasă pe accelerație.

Abia când o luasem de pe loc și-mi făcusem rezumatul ultimelor conversații, mi-am dat seama cam unde are de gând să ne ducă acest nene. Am dat-o la întoarsă și i-am zis că trebuie să ajungem acasă, însă prietenul meu era deja de partea mustăciosului și insista cu motivul că de ziua mea trebuie să mă distrez. Voiam să mai protestez, dar un val cald de aer veni spre mine și mi s-a făcut rău. Din drum, ce am făcut cu tovarășul, cât a durat  sau în ce zonă am ajuns, nu mai știu nimic – mai târziu avea să-mi confirme și acel prieten care stătea pe bancheta din spate că nu știe nici el pe unde am umblat (dacă nu mă mințise) și niciunul n-am mai fost atenți de unde ne-a luat mașina la plecare -, dar știu că am coborât din taxi și am intrat într-o clădire unde l-am mai văzut pe mustăcios doar la ieșire, înghesuindu-și ceva în buzunarul din spate, probabil onorariul pentru clienții aduși.

Niciodată nu mă vedeam în stare să plătesc cu bani într-un mod direct pentru asemenea servicii. Și în acea noapte, chiar dacă voiam să plătesc, nu aveam cum, pentru că prin portofelul meu deschis mai fluturau doar câteva bancnote amărâte. Prietenul meu mi-a zis să nu-mi fac griji pentru că-i cadou de ziua mea și a plătit echivalentul a jumătate din primul meu salariu. Și acum îmi vine să râd când îmi amintesc că am întrebat-o pe cocota care făcea socotelile: „Dar cu cardul nu se poate?” (Eram amețit bine, ce mai…)

Stăteam pe un fotoliu, când, în fața mea s-au afișat vreo 7-8 femei pe tocuri și în lenjerie intimă. Din prima clipă în care au intrat, am știut imediat pe cine trebuie să aleg. Părea cea mai tânără și era cea mai frumoasă dintre toate. Înălțată pe tocuri, îmbrăcată în lenjerie neagră și cu ciorapi transparenți susținuți de jartiere – piesa mea favorită de îmbrăcăminte când privesc o femeie semi-dezbrăcată – oricine i-ar fi dat peste douăzeci de ani. Dacă-i ghiceam vârsta în acel moment, chiar și în starea în care eram, îi ziceam să coboare și să-mi trimită o „tanti”. Aflasem vârsta în următoarele zile, când mi-a apărut imaginea ei în Noutățile de pe Facebook – în acel moment, între noi exista o diferență de aproape 11 ani. Probabil îmi luase telefonul sau poate am intrat eu atunci pe facebook și m-a pus să-i  trimit cerere de prietenie. Habar n-am…

Cu greu și suținut de tânără, ca să nu cad pe scări, am ajuns în camera roșie. Nu știu dacă într-adevăr toată camera era roșie sau doar mi se părea așa de la pereții vopsiți sau de la lenjeria patului. Sau poate îmi aduc aminte decorul astfel din cauza lumânărilor parfumate sau a petalelor de trandafir. Memoria îmi joacă feste.

Țin minte că ea s-a apucat să aranjeze camera și să pregătească atmosfera, iar eu am intrat în baie să fac un duș cu apă rece ca să-mi mai revin. Am făcut unul de vreo cinci minute care mi-a stopat tot aerul în plămâni – atât de rece era. Eram nefutut de ceva timp și nu voiam să ratez această ocazie de a elibera din tensiunea acumulată. Voiam să las bestia să-și facă de cap, însă bestia se făcea mielușel și nu dădea niciun semn de vreo revenire. M-am șters de stropii reci de apă și am ieșit total demoralizat și împăcat cu ideea că o să am parte de un masaj terapeutic – sau măcar la atâta mai speram.

Toată camera era deja schimbată, muzica se auzea în fundal, iar ea mă aștepta în picioare lângă pat. Am aruncat prosopul și m-am întins pe spate. La primul ei compliment: „cineva face sală”, am știut deja că își merită jumătate din bani. S-a dezbrăcat ușor, am contemplat-o răbdător când și-a înmuiat pielea în uleiul de masaj, iar când s-a ondulat cu corpul ei extrem de fraged peste mine și i-am luat obraznic sânii tari în palme, din micul meu mielușel s-a făcut bestie. În doar câteva secunde, am avut o erecție mega puternică care m-a făcut extrem de mândru. Nu  mai exista trecut, nu mai exista viitor și nu mai exista nici măcar o vagă prezență din Ea.  

Era doar camera roșie. Locul unde plăcerile trupești rodeau sub mireasma petalelor de trandafir, iar regretele erau înlocuite de fantezii păcătoase. Locul unde trecutul se transformase într-un loc necunoscut, iar viitorul, într-un prizonier răzlețit de realitate. Locul în care demonii dansau cu îngerii sub nădușeala păcatelor care cutreierau cu barbarie inocența trupurilor. Locul în care ea nu a mai avut curajul să mă-nsoțească. Era camera roșie. Și era interzisă pentru Ea...

După doar o săptămână aveam să mă reîntâlnesc cu tovarășul meu. Fără vreo jenă sau teamă,  mi-a adus toate verigile înapoi. Catadicsit i-am mărturisit că-l urăsc. „Știu!” mi-a răspuns el și drept împăcare mi-a întins sticla de vin.  Atunci  am început să mă gândesc la toate și mi-am dat seama că m-am transformat într-un monstru, dar era prea târziu și nu mai era cale de întoarcere: inima deja-mi era rece, iar sufletul mi-era pătat de un roșu aprins.

„Îți dai seama că lucrurile se petrec doar o singură dată. Și indiferent cât de mult încerci , nu te vei simți niciodată le fel.” (Tres metros sobre el cielo)

Dacă ți-a plăcut articolul, acordă-i o apreciere, un comentariu sau răsplătește-mi munca cu o distribuire. Mulțumesc anticipat!

Robo Veres

Adauga un comentariu

comments